Interviu cu Părintele Andrei Dosoftei

Rugăciunea este aerul sufletului. Dacă nu te rogi, sufletul nu respiră. Și atunci merită să ne întrebăm: cât a respirat sufletul nostru astăzi?

1.Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți un sprijin al sufletelor românilor aflați departe de casă?

Cred că este un privilegiu, o misiune, dar și un punct de sprijin și de motivație pentru a continua ceea ce avem de făcut. Totodată, este o oportunitate de a încerca mereu să devin o persoană mai bună, o versiune îmbunătățită a mea, și de a mă dărui celorlalți atât cât pot.

Desigur, în ce măsură reușesc să fiu un sprijin pentru oameni, doar ei pot spune. Eu pot doar încerca să îi ajut – uneori în momente de bucurie, cum sunt cununiile sau botezurile, alteori în momentele lor cele mai dificile. De aceea, îi sfătuiesc mereu să nu aștepte până în ultima clipă, când problemele devin prea mari, ci să ceară ajutorul din timp, pentru a putea interveni cât mai eficient.

Pe de altă parte, această misiune mă motivează și mă responsabilizează, mă face să fiu mai atent și la mine, învățând din experiențele celor pe care îi ajut. Tot timpul caut noi modalități prin care să pot fi de folos oamenilor. Cred că a ajuta este un lucru extrem de important, iar dacă ai ocazia să fii de ajutor, trebuie să o faci cu toată inima.

2.Cum reușește Biserica Românească să fie un punct de sprijin spiritual, dar și cultural pentru comunitatea de români din UK?

Pot vorbi din experiența mea în zona în care activez, dar și din discuțiile cu ceilalți preoți. Cred că Biserica este un punct esențial pentru comunitatea românească, atât din perspectivă spirituală, cât și culturală.

În primul rând, cel puțin la noi, venitul la biserică nu este doar un exercițiu de spiritualitate sau un mod prin care oamenii își trăiesc credința, ci și un punct de întâlnire. Este locul unde copiii aud românește, unde păstrăm tradițiile și unde creăm un colț de România în afara granițelor. Este un spațiu de apartenență. De multe ori le spun credincioșilor că, în timpul Sfintei Liturghii, când ușile bisericii se închid, intrăm într-o altă dimensiune. Iar atunci când ieșim, parcă ne izbește realitatea cotidiană, asemenea unei corăbii ce pornește pe mare și se confruntă cu valurile după ce a stat ancorată în siguranță la țărm.

Pe partea spirituală, vedem oamenii atât în momentele lor de bucurie, cât și în cele mai grele încercări. Pentru noi, preoții, dar și pentru orice om, este esențial să nu judecăm. Întâlnim oamenii într-o anumită etapă a vieții lor, însă nu este corect să-i catalogăm doar pe baza acelei interacțiuni. O zi proastă sau, dimpotrivă, o zi foarte bună nu definește întreaga persoană.

Biserica este un sprijin major pentru români. Majoritatea activităților din diaspora se desfășoară în jurul sau chiar în interiorul ei. Avem concerte de colinde și de Mărțișor, încondeierea ouălor de Paște, dansuri tradiționale, șezători, expoziții de costume populare și obiecte tradiționale. Hramul bisericii este un moment de unitate care adună mulți credincioși.

În prezent, ne dorim să achiziționăm o biserică în Aberdeen. Strângerea de fonduri este o provocare, dar dacă reușim, vom putea dezvolta și activitățile pe care nu le-am putut organiza din lipsa unui spațiu adecvat. În parteneriat cu o asociație locală, am organizat și seri culturale, încercând să suplinim lipsa țării și să oferim oamenilor un loc unde să se exprime, să gândească, să trăiască și să se roage românește.

3.Cum îi încurajează biserica pe cei din comunitate să-și regăsească liniștea sufletească în această perioadă?

Este un proces dublu: biserica are rolul ei, dar și omul trebuie să fie deschis. Dacă cineva nu este pregătit să primească un mesaj, nici cele mai bune argumente nu-l vor convinge. Trebuie așteptat momentul în care Dumnezeu lucrează în inima sa.

Perioada pascală, cea mai importantă pentru creștini, începe cu postul – o perioadă de pocăință. Fiecare mare sărbătoare, cum sunt Paștele și Crăciunul, este precedată de post, pentru că bucuria adevărată vine prin curățare și pregătire, așa cum fierul trebuie trecut prin foc pentru a fi curățat de rugină.

Biserica ajută oamenii prin slujbe și prin întreaga rânduială a postului. Încă de la Duminica Vameșului și Fariseului, începe perioada Triodului, o vreme de pocăință care culminează cu Învierea. Fiecare duminică din acest interval este dedicată unui exemplu de întoarcere spre Dumnezeu.

Mulți privesc postul ca pe o obligație dificilă, dar el este, de fapt, o cale de disciplinare. Dacă nu reușești să te înfrânezi de la o bucată de carne, cum vei putea să te înfrânezi de la mândrie, invidie sau judecarea celorlalți? De aceea, postul începe cu ceea ce vedem și simțim, pentru ca, treptat, să lucrăm și la cele nevăzute.

Rânduiala slujbelor în această perioadă are un caracter profund de pocăință, culminând cu Săptămâna Patimilor. Liturghia Sf. Vasile cel Mare este mai lungă și mai introspectivă, iar primele zile din post sunt aliturgice, ceea ce accentuează începutul unei călătorii spirituale.

Când trupul slăbește, sufletul se înalță. Cel care flămânzește simte altfel rugăciunea. Postul nu este o pedeapsă, ci o depășire a propriilor limite, o descoperire a sinelui dincolo de nevoile fizice.

În Săptămâna Patimilor, intensitatea slujbelor crește, reflectând ultimele zile ale lui Hristos pe pământ. De la bucuria Floriilor până la răstignire și apoi la Înviere, tot acest parcurs este o reamintire a jertfei, dar și a biruinței asupra morții.

Biserica este mereu alături de oameni prin spovedanie, rugăciune și sprijin duhovnicesc. Însă, drumul către Dumnezeu este unul personal – biserica poate merge atât de departe în viața unui om cât îi este permis. De aceea, preotul este acolo, nu pentru a forța pe cineva, ci pentru a-l primi atunci când este gata să facă pasul spre lumină.

4.Cum vedeți comunitatea românească din UK crescând și consolidându-se prin Biserică?

Biserica rămâne un pilon central al comunității românești din UK, fiind adesea singurul loc de întrunire al românilor. Creșterea comunității este vizibilă, dar și schimbările geopolitice și economice influențează consolidarea acesteia. Mulți români au plecat din țară din motive financiare sau pentru un sistem educațional mai bun, iar biserica a rămas un loc unde aceștia se pot regăsi, se pot susține reciproc și pot păstra legătura cu identitatea lor.

Un exemplu clar al acestei creșteri este schimbul de generații observat în parohie. Copiii care acum câțiva ani erau prea mici pentru a participa la slujba de Înviere vin acum și ei, în timp ce alți părinți, care altădată erau activi, au acum copii mici și nu mai pot participa la fel de ușor. Pentru a menține această legătură, biserica trebuie să se gândească la modalități prin care poate atrage tinerii, astfel încât să se simtă parte din comunitate.

Un alt aspect esențial este adaptarea la prezent. Biserica trebuie să fie mai activă în mediul online, fără a înlocui slujbele tradiționale, ci pentru a face cunoscut mesajul Evangheliei prin noile mijloace de comunicare. Oamenii sunt copleșiți de informații, notificări, conținut rapid consumabil, iar biserica trebuie să le fie accesibilă și în acest spațiu, oferindu-le un moment de lumină în haosul digital.

Totodată, biserica nu poate exista fără sprijinul comunității. De multe ori, oamenii presupun că biserica va fi mereu acolo, dar realitatea este că, fără implicare, fără locații proprii și fără resurse, aceasta poate dispărea. Biserica nu este doar un loc de rugăciune, ci și un spațiu de sprijin uman, unde filantropia nu este doar un gest izolat, ci expresia iubirii față de semeni. Comunitatea crește prin această împreună-lucrare, prin rugăciune și prin ajutorul reciproc, asigurând că biserica rămâne un reper stabil pentru românii din diaspora.

5.Ce le recomandați credincioșilor pentru a-și spori trăirea spirituală în timpul postului și Sărbătorilor Pascale, în special în contextul unei vieți aglomerate în diaspora?

Pentru a-și spori trăirea spirituală în timpul postului, credincioșii nu trebuie să vadă acest proces ca pe o povară sau ca pe un efort supraomenesc. Nu este nevoie să citească sute de acatiste, să facă metanii ore întregi sau să asculte predici toată ziua. Esențial este să nu-L uite pe Dumnezeu.

Asta înseamnă o comunicare constantă, simplă și sinceră cu El: „Doamne, am plecat din casă, ce mai faci?”, „Ești bucuros cu mine?”, „Îți place ce fac?”. Relația cu Dumnezeu trebuie să fie la fel de firească precum relația cu o persoană iubită, cu un părinte sau un prieten apropiat. Important este ca, în momentele obișnuite ale zilei – la serviciu, în autobuz, la masă – să îți aduci aminte de El printr-un „Doamne, miluiește!” sau „Doamne, ajută!”.

Dumnezeu nu este un magazioner care împarte daruri la cerere, nici un magician care împlinește dorințe. Este Tatăl Ceresc, milostiv, dar și drept. Așa cum un părinte nu poate pedepsi toți copiii la fel, nici Dumnezeu nu acționează arbitrar.

Ortodoxia este o trăire, nu doar un set de reguli. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Rugați-vă neîncetat!”. Dar rugăciunea nu înseamnă doar repetarea unor formule – și comportamentul nostru poate fi o rugăciune. Bucuria, pacea interioară, bunătatea pe care o arătăm celorlalți sunt forme prin care arătăm comuniunea cu Dumnezeu.

În privința postului, trebuie să existe un început, oricât de mic. Dacă nu poți ține post complet, încearcă să faci un mic sacrificiu: dacă îți place ciocolata, începe prin a mânca doar un triunghi pe zi, apoi redu progresiv. Creșterea duhovnicească se face pas cu pas. Problema nu este că nu putem, ci că de multe ori nu vrem cu adevărat.

În final, un gând esențial: credem în Dumnezeu, dar am uitat să avem încredere în El. Rugăciunea este aerul sufletului. Dacă nu te rogi, sufletul nu respiră. Și atunci merită să ne întrebăm: cât a respirat sufletul nostru astăzi?